De plâns – „Poker”
O sumă de imbecilităţi injectată cu bani publici
Filmul acesta s-a dorit a fi o comedie. Dar nu ajunge nici măcar la nivelul unui bâlci ieftin si cinstit.
Pentru ca nici nu poţi zambi. Tot ce vei face este să stai pe scaun şi să priveşti tâmpitizat la o adunătură de „glume”, „poante” şi „bancuri” spuse accelerat una după alta, fără sens, fără gust si fără haz.
Nu putem vorbi despre o poveste coerentă, inchegată, solidă pentru că aceasta lipseşte cu desăvârşire din toate punctele de vedere.
„Adaptare” a unei piese de teatru ce se tot joacă de vreo 6 ani la Teatrul de Comedie semnată de către Adrian Lustig, care şi-a zis că nu i-ar sta rău şi în postura de scenarist, singura lui problemă fiind aceea că e cam paralel şi perpendicular în ceea ce priveşte această ramura cinematografică.
Grozăvia se consumă în felul următor: un medic fără conştiinţă care fuge de la spital cum îl taie pe el capul, un politician ipocrit care îşi cumpără locuri prin Senat sau Camera Deputaţilor ca la alimentară şi un mafiot de panaramă incălţat cu converşi si care îşi ascunde banii inauntrul pălăriei de bulibaşă îşi dau întâlnire la politician acasă ca să joace şi ei un poker.
La începutul filmului îi vedem pe cei 3 maimuţoi plus unu’ ( de fapt sunt 4, dar unul dintre ei e plecat din ţară ca să facă revoluţii in Democratistan – un nume mai jalnic nici că se putea) cand erau ei copii cu caş la botic şi cum se cuibăresc in subsolul unei case (scenografia reciclata din „Duelul”) ca să joace poker.
Peste câţiva ani, îi vedem in aceeaşi casă ( de data asta au şi un poster cu „Mihai Viteazul” pus acolo fără noimă) jucând din nou poker. Acum nu mai au caş la botic si sunt informatori la Securitate ( ca să arate Sergiu ca aşa se ironizează subtiliceşte regimul care i-a dat bani si figuraţie ca să işi facă filmele ce i-au adus notorietatea).
Peste alţi ani la Revoluţie îi vedem din nou la poker şi cum îl privesc pe Sergiu la televizor behăind vrute şi nevrute despre libertate şi democraţie.
Apoi ne trezim în prezent în casa politicianului Claudiu Viţelaru (Valentin Teodosiu incolor, inegal si inexpresiv) care trăieşte cu o paraşută sau parapantă basarabeancă care e mai mult dezbrăcată decât imbrăcată şi care falsează cu un accent din care nu întelegi nimic ( Cătălina Grama zisă Jojo care e atât de inutilă incât nu are nicio vină).
Apoi apar unul câte unul şi ceilalţi prieteni de joc. Mai intâi doctorul Horia Vrabete ( Vladimir Găitan, plictisitor ca o zi de luni) despre care aflăm că mai este şi impotent şi apoi Titel Pangică (Horaţiu Mălăele, exagerat de grosier) care are veleităţi de Gigi Becali. Lipsiţi total de originalitate, cei 3 protagonişti sunt exact tipologiile fanaticilor nicolaescieni post-89’ : spălaţi pe creier, inculţi şi vulgari.
Personajele vorbesc mult. Povestesc. Debitează. Absurdizează. Fără logica şi fără limită.
Daca unul dintre ei zice o „poantă” celălalt de ce să fie mai prost şi să nu îi răspundă in acelaşi mod?
În tot acest haos nu se distinge nimic coerent şi verosimil. Plus că ne mai sunt băgate pe gât şi nişte sub-ploturi atăt de abisale incât ţi se întoarce stomacul pe dos: ba apare un mafiot care îşi face operaţie estetică, ba o mătuşă Alexandrina (aluzie facilă la matuşa Tamara) si alte tembelisme debitate de mintea ingustă a lui Lustig.
Jean Constantin, Mircea Diaconu, Ion Riţiu, George Alexandru, Alexandru Bindea, Tudorel Filimon, Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu sunt inseraţi în bătaie de joc doar de dragul de a umple cadrele cu figuraţie.
Regia talâmbă si infantilă ( daca s-a vorbit vreodata de un simt cinematografic la Sergiu inseamnă că acesta şi-a dat ultima suflare pe la începutul anilor 80’) afundă si mai adânc această concepţie dramaturgică sărăcăcioasă cu duhul, dar nu putem nega faptul că nu avem de-a face cu o imagine corect executată, incadrată simplu şi mulţumitor intr-un profesionalism tipic. Montajul nu se remarcă prin nimic special ( dacă concepţia regizorală este zero barat, de unde montaj izbutit?), iar coloana sonoră este ruptă din sitcomurile ce se difuzează pe la televizor.
Stau şi mă intreb ce fel de plante putrezite inlocuiesc creierele în comisia de la C.N.C (comisie din care face parte si Sergiu, ca să vezi paradox!) şi cum e posibil ca asemenea insanităţi să ajungă pe marele ecran?
Nu cred că există un răspuns valabil. Mai ales când vuieşte de presa de ultimele anunţuri ale „maestrului emerit”: un film după scenariul ageamiului de Corneliu Vadim Tudor intitulat „Candele de zăpadă” şi încă un film de război despre „Trenul Mortii”.
Aceleaşi circuri şi alţi bani pierduţi pe apa Sâmbetei. Asta ne promite Terrence Mallick al nostru. Sau Steven Spielberg. Minimaliştii să mai aştepte. Că sunt tineri şi au toată viaţa înainte.
Să râdem sau să plângem?
Bogdan Drumea
