Semi- reuşită – Cronica “Clash Of The Titans”
Legendă cu farmec, regie eficientă, scenariu împiedicat
În general privesc cu scepticism remake-urile. În primul rând pentru că denotă o gravă lipsă de idei şi în al doilea rând pentru că de cele mai multe ori aduc nişte cineaşti talentaţi în ridicol primul exemplu care îmi vine în minte fiind Gus Van Sant cu a sa preluare îndoielnică după “Pyscho” a maestrului Hitchcook.
Dar Louis Letterier nu este chiar un regizor talentat, însă are un simţ al acţiunii bine dozat şi o onestitate cum numai europenii ştiu să afişeze astfel încât filmele sale se înscriu perfect în galeria acelor blockbustere care se servesc cu o găleată mare de popcorn si 1L de Cola.
Filmul din 1981 al lui Desmond Davies se sprijinea pe forţa efectelor speciale care în limita tehnologiei vremii constituiau o adevărată provocare pentru spectator.
Însă într-o perioadă în care cinematografia de consum se bizuie din ce în ce mai mult pe aceste tehnologii de ultima generaţie, dar pierzând la mustaţă profunzimea şi parfumul unei adevărate beţii vizuale (lucru reuşit într-o oarecare măsură de “Avatar”, la polul opus situându-se “2012”, “Terminator: Salvation”, “Agora” , “Sherlock Holmes”, etc.), Leterrier arată că încă nu a căzut în capcana redundanţei.
Pornind de la legenda lui Perseus ( Sam Worthington, ceva mai dezgheţat faţă de cameronianul “Avatar” sau imbecilul “ Terminator: Salvation” unde pe chipul lui scria cu majuscule “DULAP”) , jumătate om, jumătate zeu, vlăstar bastard al lui Zeus ( Liam Nesson, fără mari fineţuri), care nu vrea în ruptul capului să îşi accepte soarta nobilă, ci preferă sa lupte împotriva unchiului Hades ( Ralph Fiennes, o idee mai nuanţat) cu mâinile de la mămuca şi tătucu’, cei “trei Doamne şi toţi trei” scriitori pe numele lor Phil Hay, Mark Manfredi şi Travis Beacham au dat gata un scenariu în aşa mare grabă încât au uitat să contruiască gradual personajele.
Nici nu apucăm bine să facem cunoştinţă cu Zeus Junior că îl şi vedem cum dă undiţa pe sabie ( omul era de meserie pescar) şi sare la caft împreună cu o gaşcă de viteji care sunt atât de schematici şi insignifianţi incât de abia reuşeşti să reţii numele la vreunul dintre ei.
Însă ce-i drept, e drept: Louis Leterrier şi-a dat mâna cu operatorul Peter Menzies Jr. şi cu tehnicienii în efecte speciale/vizuale Neil Courbould& Nick Davis punând la punct nişte secvenţe de super-acţiune excelent lucrate şi condimentate cu câte un Pegas ( insuficient prezentat), Kraken ( mare surpriză CGI – îi lua vreo 5 minute să se desfăşoare cu totul, dar e minunat de gigant), o Medusă ( cu coadă de anaconda şi moacă de fotomodel), nişte scorpioni uriaşi călăriţi de către Djini – o combinaţie de pietre cu postav, Haron (care de fapt e Caron) plus cele 3 vrăjitoare cu ochi în palme ( în care “Labirintul lui Pan” am mai văzut drăcia asta?) care aduc multă savoare fondului vulnerabil din punct de vedere dramaturgic.
Mai amintim şi montajul semnat Vincent Tabaillon şi David Freeman care “unde-s doi puterea creşte şi dinamismul mult sporeşte” împreună cu coloana sonoră compusă de Craig Armstrong ce aduce la un loc momente tunătoare şi bucăţi melodice demne de luat în seamă.
De asemenea, decorurile Annei Pinnock surprind la fix somptuozitatea Argosului antic şi de demult fără a pica în vulgaritate, iar costumele create de Lindy Hemming nu sunt propuse la modul expediat precum în alte pelicule mândreţe ( ca de pildă “Alexander” sau “300”).
Rezultatul reprezintă încă un blockbuster ce iese în evidenţă prin regia fluidă, dinamică şi fără fasoane de mare capodoperă ce acoperă cu folos latura vizuală atât de necesară acestui tip de cinema, însă care în lipsa unui scenariu dezvoltat şi articulat nu poate depăşi limita unui anumit target şi a unor valori care din păcate nu se vor dezvălui în timp.
Bogdan Drumea
