Primul lucru care îţi va sări în ochi în timpul vizionării noului “The Karate Kid” este că din peisaj cam lipsesc albii. Vedem câteva exemplare pe la început, în secvenţa din avion, prin cartierul unde va locui micul Dre Parker ( Jaden Smith, fiul actorilor Will Smith şi Jada Pinkett Smith, care sunt şi producători) sau răzleţ pe la noua şcoală a protagonistului. Dar cam atât.

Doar pentru această îndrăzneală filmul e de văzut, ca să nu mai vorbim de faptul că marele său merit este acela de a te face să ieşi din sală cu un zâmbet cald de optimism pe buze şi mai că îţi vine să te înscrii şi tu la nişte cursuri de Kung Fu – această nobilă artă din care cinematografia a scos pelicule precum “Enter The Dragon”, serialul “Kung Fu” cu David Carradine în rolul principal, “Kung Fu Hustle”, “Tânărul maestru” în regia lui Jackie Chan, “The Drunken Master”, “Wu Tang Master” sau seria originală “The Karate Kid”.

Nu te aştepta însă la o poveste originală cap-coadă, deorece scenariul scris de către Christopher Murphey şi Michael Soccio preia tema, ideea şi subiectul scenariului din 1984 al primului film din serie scris de către Robert Mark Kamen şi dacă l-ai văzut pe acela înseamnă că ştii la ce să te aştepţi de la poveste.

Un puşti de culoare care nu acceptă prea uşor schimbările de domiciliu, o mamă care nu poate comunica cu el şi suferă de fixaţii cum ar fi “Dre, ia-ţi haina de pe jos! Acum!” (o puşcă cehoviană ce se va dovedi foarte interesantă pe parcurs) plus bine-cunoscutele inadaptări la modul de viaţă, la oameni, la practici şi obiceiuri, mai ales când la mijloc e vorba de secretoasa Chină.

Cum necum puştiului îi va cădea cu tronc o chinezoaică violonistă şi atunci începe filmul. Este batjocorit şi caftit bine de către băieţii kungfunari din cartier şi şcoală, dar norocul lui se cheamă Mr.Han ( Jackie Chan, într-un rol ce bate spre compoziţie, nu-i glumă!), care îl scoate pe puştan dintr-o confruntare 1 contra 6, dar nu înainte de a-i face pe ăia să se caftească între ei involuntar.

Domnul Han nu prea vorbeşte, e retras şi calm ca o zi de duminică, iar tu parcă nici nu îl vei recunoaşte pe giumbuşlucarul Jackie Chan în pielea lui, dar până la urmă se decide să îl iniţieze şi pe micuţ în tainele Kung Fu-ului în vederea unui turneu în care să îi confrunte chiar pe cei ce l-au umilit.

Până aici daca eşti răbdător, vei suporta lungimile unor secvenţe, dar dacă nu, probabil vei începe să simţi fiorii enervării cum vin peste tine, dar nu te grăbi.

De aici încolo, filmul va creşte luminos, iar curgerea sa se va echilibra, regizorul Harald Zwart dovedindu-şi simţul cinematografic şi creativitatea ( deşi în trecut a semnat nişte tâmpenii precum “Agent Cody Banks” sau “Pink Panther 2”).

În sine previzibilă, povestea continuă pe aceeaşi pantă ascendentă, cu antrenamentele puştiului, călătoria iniţiatică în munţi şi turneul pe care micul Dre sau Xiao Dre îl câştigă după cum probabil ai fi bănuit.

Secvenţele de luptă sunt chiar prea bine coregrafiate, unpic cam brutale, având în vedere că e vorba de nişte copii care se luptă, dar e un deliciu să îi vezi pe micii combatanţi cum execută scheme dintre cele mai complicate, iar tonul se menţine ridicat având în vedere că intuieşti finalul happy-endist.

Cu toate astea, nu ai de ce să fii dezamăgit având în vedere că nu păşeşti în sală cu pretenţii prea mari, iar “The Karate Kid” îţi poate oferi chiar mai mult decât i-ai putea pretinde.

Bogdan Drumea

“Inception” nu este un film de public. Dar este catalogat drept blockbuster. Blockbusterul verii, lunii, anului, ultimului deceniu, ş.a.m.d.

Într-un fel sau altul este un film comercial cu buget mare, cu o promovare foarte bună( ce-i drept, e drept, promovatul filmelor se pare că a ajuns la rang de artă cam de la “Lord Of The Rings” încoace.), dar cum ar putea un blockbuster să nu se adreseze în primul rând marelui public?

Regizorul Christopher Nolan caută artisticul, ingeniosul, creatorul într-o zonă alunecoasă, o zonă în care spectaculosul, explozivul ţine loc de subtilităţi,  iar scenariul este practic înlănţuirea unor situaţii care duc înspre exploziv şi spectaculos. Evident, nu este un lucru universal valabil.

Pe de-o parte experimentul lui Nolan, este bine intenţionat, cumva menit să spargă tipologii şi bariere, sau mai degrabă prejudecăţile asupra filmelor inteligente de consum. Pe de altă parte însă, este un rateu pentru că dincolo de ideea revoluţionară pe care o propune şi de scenariul eminamente încâlcit şi pierdut pe drum, filmul nu îşi revendică statutul de film de conţinut ( cam asta ar fi intenţia lui), curgerea sa fiind una previzibilă în sine, iar finalul este reprezentat printr-un “happy end” nepotrivit de grosolan.

“Inception” spune povestea lui Dom Cobb care posedă rara abilitate de a intra în subconştientul oamenilor pentru a fura secrete, informaţii sau orice alt lucru pentru care este angajat. OK, nu aflăm cum a ajuns la asemena capacităţi psihice care l-ar fi făcut pe Freud şi amicii lui verzi de ciudă, dar pe parcursul poveştii tot apar persoane cu astfel de abilităţi ceea ce însemnă că Dom Cobb nu mai este aşa special în contextul în care probabil şi nenea de la băcănia din colţ ar putea intra în visele altor oameni ca să vândă şi acolo pâine caldă.

Într-adevăr, ideea sună într-un mare fel, dar parcă acum îmi este tot mai clar că pâna şi Nolan a pierdut filmul pe undeva şi inconştient ne-a pierdut şi pe noi, cei din sală, în vreun nivel al visului său.

Pentru că “Inception” pare un film despre visele regizorului şi despre ideea sa despre cinema: inteligenţa în consum, dar ideile lui au dat roade numai în “Memento” care prin ingeniozitate reuşea să îţi manipuleze mintea, să te conducă pe drumul lui şi să te suscite.

Dom Cobb este excelent jucat de către Leonardo DiCaprio, dar nu crezi o clipă în el, povestea lui e interesantă, dar nu îţi pasă ce se va întâmpla cu ea, pentru că îi vei intui intr-un fel sau altul finalitatea.

Aş putea să încerc să descâlcesc în următoarele rânduri scenariul filmului, dar ce rost are atâta timp cât ideea oricât originală ar fi fost ea nu reuşeşte să conveargă spre nişte adevăruri umane, să transmită nişte sensuri emoţionale, să comunice nişte principii fundamentale despre lumea în care trăim.

Totul se limitează la nişte replici vădit complicate şi idei menite să încurce, să zgârie, nu să provoace sau să incite.

Nu înţeleg de ce spectatorii şi-ar dori să vadă un astfel de film pentru ca la sfârşit să iasă din sală ofticaţi de faptul că nu au priceput prea mare lucru, dorind să revadă filmul nu pentru că le-ar fi transmis ceva anume, ci doar ca să înţeleagă mai bine ce se petrece în poveste.

“Inception” este un pariu ratat, iar dacă cineva şi-ar dori să vadă un film care să îi elibereze mintea, i-aş recomanda din toată inima o bijuterie cu nume de “Matrix”, o adevarată capodoperă, scris şi regizat de doi fraţi: Andy şi Larry Wachowski.

Bogdan Drumea

Principala calitate a primul film “Predator”, lansat in 1987, in regia lui John McTiernan si scris de catre John si Jim Johnston, era ca reusea sa iti trezeasca mintea. Sa te faca sa iti pui intrebari. Cine e Predatorul, acea eficienta si violenta masina de ucis? De unde vine? Ce vrea? Care e adevaratul lui scop?

Explicatiile erau aproape inexistente, iar intr-un fel realizatorii iti ofereau si tie un loc in echipa lui Dutch Schaefer ( Arnold Schwarzenegger, intr-un rol care ii venea manusa).

Continuarile nu au fost la fel de inspirate, franciza scufundandu-se tot mai mult in redundanta, cu un plus totusi pentru continuarea din 1990 in regia lui Stephen Hopkins care fructifica la maximum scenariul semnat de catre aceiasi John si Jim Johnston mutand actiunea din jungla sud-americana in cea urbana a orasului Los Angeles.

Peste 14 ani, se lanseaza “Alien versus Predator” semnat de catre Paul W.S. Anderson, in care cele doua rase isi disputau suprematia pe “planeta albastra”, cu oamenii drept unelte de lucru. O premisa cat se poate de ofertanta, dar fara un rezultat spectaculos, undeva in zona unui film de actiune bine facut si atat.

Dezastrul se produce in 2007, odata cu “Alien versus Predator: Requiem”, in regia fratilor Strause ( Colin si Greg ), dupa un “scenariu” de Shane Salerno, care nu avea nici in clin, nici in maneca cu tot ce insemna universul alienilor, cat si al predatorilor, si mai era si prost realizat, low – budgetist, plin de clisee si banalitati, pe scurt, o varza stricata totala!

Dar se pare ca acel haos filmat nu a fost suficient pentru studiourile storcatoare de bani, asa ca mai-mari de acolo s-au gandit sa il coopteze pe Robert Rodriguez ( da, regizorul – cowboy din spatele unor filme precum “El Mariachi, “Desperado”, “Sin City”, dar si numeroase nulitati) care impreuna cu Alex Litvak si Michael Finch au “incropit” un scenariu ( ca de scris nu se pune problema!) ce preia cu nesimtire crasa tema, motivele, motivatiile si actiunile din primul film, dar la modul vezi Doamne “ un film nostalgic, unpic remake, fara intentii rele”.

Din pacate, cei 3 scenaristi plus regizorul maghiar Nimrod Antal ( semnatar in 2004 al unui excelent “Kontroll” ) nu reusesc decat sa plictiseasca si sa enerveze, ba mai mult sa se dea gol asupra conceptiei lor despre acest filmulet.

Totul este reciclat prosteste, de la secventele de lupta pana la coloana sonora, fara strop de originalitate, fara viziune, fara nimic.

Mai sunt si mici momente de mister care reusesc sa intinda ceva nervi, mai sunt si cadre frumos filmate (ca de pila, cel in care cei 7 “magnifici” afla ca de fapt sunt pe alta planeta), semn ca regizorul nu a fost lipsit de idei, vina lui fiind prea mica in raport cu cea a scenaristilor.

Povestioara e simpla: avem de-a face cu 6 insi si o insa ( pur si simplu, nu le pot numi personaje) care se trezesc parasutati intr-o jungla despre care nu au nicio idee ( si aici, filmul creste intr-un ritm acceptabil si aproape interesant).

Nu va trece prea mult timp ( si de aici filmul isi ia campii iremediabil! ) si vom afla ca de fapt, toti sunt super-soldati, ultra-criminali, extra-ucigasi, s.a.m.d, meniul fiind foarte diversificat: un rus luptator in Cecenia ( Oleg Taktarov), un african ucigas in Sierra Leone ( Mahershalalhashbaz Ali), un japonez Yakuza ( Louis Ozawa Changchien), un mexican sau cel putin sud-american terorist ( Danny Trejo), un criminal psihopat ( Walton Goggins), un doctor nimerit si el din intamplare pe acolo ( Topher Grace), o gagica ultra “DeltaForceSealSaSCia” speciala ( Alice Braga), si un american linistit ( Adrien Brody).

Nu ne va fi greu nici sa deducem ca sus-numitii au fost alesi in mod express de catre Predatori pentru a face o vizita pe planeta lor in scop de afaceri.

Reteta clasica este apoi urmarita in stil “mare” : cad pe capete unul cate unul, ca asa se intampla si in primul film, totul terminandu-se cu americanul si gagica tinandu-se brat la brat si mergand catre nici ei nu stiu unde.

Aparitia lui Laurence Fishburne in rolul unui fost parasutat uitat pe acolo de vreo 7 sezoane ( asa sustine el!), care arata impecabil, dar care nu mai stie pe ce planeta traieste, este penibila, iar surprizele proaste se succed intr-un ritm ametitor: apare un tradator, o nava, se bat 2 predatori intre ei, toate aruncate de-a valma in mixerul abisal al scenariului.

Probabil ca ultima isprava a lui Rodriguez reprezinta si cantecul de lebada al unei serii care din ceva bun si captivant a ajuns sa se transforme in ceva grotesc si fara noima.

Sa nu fim surprinsi, daca peste vreo 2-3 ani ne vom trezi cu vreo noua boacana in care niste personaje tembele incearca sa se joace leapsa cu extraterestrii atat de interesanti odata. Adica aceiasi eroi de duzina.

Drumea Bogdan

Despre un film ce şi-a aflat valoarea în timp

Pe 23 mai 1980 se lansa în cinematografe adaptarea unuia dintre cele mai bune romane horror scrise vreodată: “Shining” de Stephen King publicat în 1977.

O carte care sondează încet şi adânc în psihologia unui scriitor fără inspiraţie care se află într-o luptă continuă cu demonii săi interiori.

King se foloseşte inteligent de atmosfera terifiantă pe care o conferă hotelului Overlook ( locul desfăşurării acţiunii) pentru a scoate din personajele sale cele mai întunecate sentimente şi gânduri fără a abuza de violenţa şi visceralitatea  specifice acestui gen de literatură.

Scris ( împreună cu Diane Johnson), produs şi regizat de către legendarul Stanley Kubrick ( “ 2001: A Space Odyssey”; “Dr. Strangelove”;  ”A Clockwork Orange”;  “Spartacus”; “Paths Of Glory”; “Full Metal Jacket”; etc.), filmul a avut parte de o primire nu tocmai pe măsura valorii sale fiind aspru criticat de către Stephen King pentru viziunea prea puţin introspectivă şi ocupând un loc modest la încasări.

Însă timpul i-a conferit statutul de film cult al genului horror datorită interpretărilor de excepţie în frunte cu Jack Nicholson şi pentru tensiunea fără egal ce îl străbate de la un capăt la altul.

Genialul Kubrick îşi imprimă latura personală, minuţioasă, intensă şi creatoare pentru a portretiza un episod tragic din viaţa unei familii americane aflată într-un conflict psihologic devastator: Jack Torrance, tatăl, un fost alcoolic care încearcă din răsputeri să se reabiliteze ca scriitor, Wendy Torrance ( Shelley Duvall), mama care nu are niciun control asupra situaţiei, şi nu în cele din urmă, Danny Torrance ( Danny Lloyd), unicul fiu al celor doi, înzestrat cu abilitaţi psihice ieşite din comun.

Un amănunt interesant este faptul că până la 18 ani, Danny Lloyd nu a ştiut că a jucat într-un film horror, Kubrick folosindu-se de capacităţile sale actoriceşti limitate pentru a ilustra un personaj dificil aflat la graniţa dintre cunoaşterea superioară şi simţul infantil cu care acesta acţionează în situaţiile de maximă intensitate.

Astfel, perfecţionistul regizor şi-a demonstrat încă o dată talentul în lucrul cu actorii mai ales prin portretizarea protagonistului Jack Torrance interpretat claustrofobic, imprevizibil şi cameleonic de către Jack Nicholson.

Degradarea sa se produce lent, dar distrugător, efectul final fiind de-a dreptul şocant.

În rolul mamei, Shelley Duvall aduce în prim-plan chipul femeii nesigure, dar iubitoare, protectoare şi care realizează mult prea târziu ceea ce se petrece cu familia ei.

Este de remarcat şi compoziţia cadrelor ce sugerează un simţ plastic cu accente vădit simboliste  exprimate chiar şi în filmările de tip panoramic sau din apropiere, sugerându-se astfel starea de teroare continuă ce planează asupra familiei Torrance.

Dar toate aceste calităţi se regăsesc şi in alte filme horror clasice precum “The Exorcist” ( r: William Friedkin); “The Haunting” ( r: Robert Wise); “Rosemary’s Baby”;  “Repulsion” ( ambele în regia lui Roman Polanski) sau în peliculele italiene ale unor regizori ca Dario Argento sau Lucio Fulci.

Şi atunci cu ce reuşeşte “Shining” să iasă în evidenţă?

Unii ar spune că prin efectul de teroare controlată, alţii că prin interpretarea demonică al lui Jack Nicholson. Sau poate prin viziunea remarcabilă şi originală asupra decadenţei umane. Toate aceste argumente pot fi valabile şi stau foarte bine în picioare.

Însă eu cred că ceea ce face ca acest film să fie la fel de percutant chiar şi după 30 de ani de la premieră, este faptul că nu cosmetizează nici măcar la nivel incipient trauma apăsătoare ce răzbate puternic din psihicul personajelor.

Esenţa moralizatoare ( în fond o caracteristica de bază a creaţiei sale) se regăseşte la Kubrick tocmai prin împingerea la extrem a răului în forma lui cea mai pură ferindu-l totuşi de ostentaţie, lipsă de imaginaţie şi redundanţă.

Lipsa oricărui firicel de speranţă, de lumină, de optimism şi de compasiune poate fi mai dură decât orice formă de violenţă exprimată la nivel vizual.

Prea puţini vor mai reuşi aşa ceva.

Bogdan Drumea

Valul de pelicule cool în care comedia neagră face casă bună cu violenţa viscerală continuă să inunde cu succes ( chiar şi la critici, dar mai ales la box-office) Hollywoodul.

Al treilea film al regizorului Matthew Vaughn ( care semnează şi scenariul alături de Jane Goldman, în fapt o adaptare a unei benzi desenate semnate Mark Millar şi John Romita Jr.) spune povestea lui Dave Lizewski ( Aaron Johnson), un pămpălău şi jumătate căruia îi plac la nebunie benzile desenate, site-urile porno şi şerveţelele Kleemex ( ultimele două se combină de minune), dar care suspină ca un pămpălău în proză după o viaţă de super-erou.

Băiatul nostru e un păcălici în sensul cel mai pur posibil al cuvântului, un protagonist din care autorii benzilor desenate şi-au extras seva creatoare de-a lungul anilor.

Până aici nimic nou.

Pe de altă parte, îl avem pe tăticul Damon Macready aka Big Daddy ( Nicolas Cage) care locuieşte cu fiica lui Mindy zisă HitGirl ( Chloe Moretz) într-o casă care arată ca o expoziţie de armament şi muniţii.

Aici parcă mai ridicăm sprânceana şi ne întrebăm până unde ar putea ajunge imaginaţia realizatorilor.

Să vezi copii bătuţi, chinuiţi, chiar ucişi nu e ceva ieşit din comun ( la nivel cinematografic, nu şi patologic) şi aici reamintesc de pelicule precum “City Of God”, “Rinne” sau “In Bruges”.

Însă acolo violenţa nu era căutată, ci fie provenea din mediile sociale, fie era scoasă la iveală de trăirile interioare ale personajelor.

Dar când vezi un copil care vrea cu tot dinadinsul să îi arate tăticului cât de bine poate folosi două cuţite (şi nu ca să taie friptură) înseamnă că realizatorii insistă pe această exhibare a elementului violent.

Element care din punct de vedere al transpunerii pe ecran nu mai înseamnă nimic de vreme ce luptele de acolo nu sunt mai speciale decât cele din “300”, “Sin City”, “Kill Bill” sau “Wanted” unde sângele curge pârâu şi unde organe sau membre sar în aer precum confetiile.

Violenţa nu face decât să condimenteze umorul savuros de negru presărat din plin pe tot parcursul filmului nemaireprezentând un cârlig de care producătorii se agaţă pentru a aduce publicul în sălile de cinema.

Şi ne întrebăm de ce ne cufundăm în scaunul unui cinematograf pentru o astfel de convenţie ciudată. Nu ştim ce putem găsi pentru că nu prea ştim ce căutam de la astfel de filme.

Violenţă? În cazul în care nu ne mai satisfac filmele cu Freddy Krueger sau Jason Nu-Mai-Ştiu-Cum.

Sarcasm? Asta e o trăsătură pe care comicsurile o speculează foarte bine (eu unul mă declar fan!)

Discernământ? Poate.

Bogdan Drumea

Un film complex de la story la detaliul imagistic,  ce poate fi rezumat prin semnificatia imaginarium-ului:  acesta pare un spatiu al fanteziei magicianului Parnassus, unde visele prind contur, dar este  un mijloc de a rapi suflete.

Diferenta dintre aparenta si esenta intra in cateogaria problemelor universale ale societatilor moderne. Imaginarium-ul promite o senzatie de extaz, o refacere facila a starii psihice, dar bineinteles contra cost ; acest element face referire la structura interioara instabila a omului contemporan, care apeleaza la tot felul de pseudo-spiritualitati in ideea de purificare, dar nu reuseste decat sa se alieneze.Astfel, sarlatanii care vand falsuri spirituale ajung figuri emblematice pentru secolul nostru. Imaginarium- ul  este reprezernativ  pentru oamenii de azi  la nivel vizual : fantezia lor este alcatuita din peisaje  kitschoase,  dorintele lor sunt  stereotipe.

Actiunea porneste de la o intriga faustiana si se desfasoara predominant in plan oniric, unde efectele artistice si simbolistica imaginilor  creaza diversiune , astfel mintea privitorului este permanent antrenata. Montajul contureaza un ritm asemenea povestirilor fantastice , alert  sau incetinit in planul fantezist al imaginariumului si unul moderat in planul real, al deplasarii caravanei teatrale. Decorurile si natura personajelor par desprinse din teatrul antic sau cel absurd.

Personajul principal,  Doctorul Parnassus, nu evolueaza dupa modelul determinat de felul intrigii;  el nu este nici tragic, nici un personaj negativ pedepsit la final intru triumful divinitatii. Situatia sa ramane aceeasi ca pe parcursul desfasurarii conflictului: de

compromis.Fara a rezista tentatiei, Parnassus decade si decadenta sa este pedepsita prin durerosul compromis  fara finalitate, o pedeapsa pe termen lung, mai apasatoare decat celelalte posibile.

Un film  nominalizat pentru Oscar , BAFTA si  British Independent Film Award , este incantator la nivelual vizual si stilistic , dar indeamna la meditatie pe teme social-religioase.  Eu sugerez o vizionare placuta,  fara a va lasa captati complet de imagine ,pentru a intelege  si dincolo de aceasta.

Georgiana Constantin

Legendă cu farmec, regie eficientă, scenariu împiedicat

În general privesc cu scepticism remake-urile. În primul rând pentru că denotă o gravă lipsă de idei şi în al doilea rând pentru că de cele mai multe ori aduc nişte cineaşti talentaţi în ridicol primul exemplu care îmi vine în minte fiind Gus Van Sant cu a sa preluare îndoielnică după “Pyscho” a maestrului Hitchcook.

Dar Louis Letterier nu este chiar un regizor talentat, însă are un simţ al acţiunii bine dozat şi o onestitate cum numai europenii ştiu să afişeze astfel încât filmele sale se înscriu perfect în galeria acelor blockbustere care se servesc cu o găleată mare de popcorn si 1L de Cola.

Filmul din 1981 al lui Desmond Davies se sprijinea pe forţa efectelor speciale care în limita tehnologiei vremii constituiau o adevărată provocare pentru spectator.

Însă într-o perioadă în care cinematografia de consum se bizuie din ce în ce mai mult pe aceste tehnologii de ultima generaţie, dar pierzând la mustaţă profunzimea şi parfumul unei adevărate beţii vizuale (lucru reuşit într-o oarecare măsură de “Avatar”, la polul opus situându-se “2012”, “Terminator: Salvation”, “Agora” , “Sherlock Holmes”, etc.), Leterrier arată că încă nu a căzut în capcana redundanţei.

Pornind de la legenda lui Perseus ( Sam Worthington, ceva mai dezgheţat faţă de cameronianul “Avatar” sau imbecilul “ Terminator: Salvation” unde pe chipul lui scria cu majuscule “DULAP”) , jumătate om, jumătate zeu, vlăstar bastard al lui Zeus ( Liam Nesson, fără mari fineţuri), care nu vrea în ruptul capului să îşi accepte soarta nobilă, ci preferă sa lupte împotriva unchiului Hades ( Ralph Fiennes, o idee mai nuanţat)  cu mâinile de la mămuca şi tătucu’, cei “trei Doamne şi toţi trei” scriitori pe numele lor Phil Hay, Mark Manfredi şi Travis Beacham au dat gata un scenariu în aşa mare grabă încât au uitat să contruiască gradual personajele.

Nici nu apucăm bine să facem cunoştinţă cu Zeus Junior că îl şi vedem cum dă undiţa pe sabie ( omul era de meserie pescar) şi sare la caft împreună cu o gaşcă de viteji care sunt atât de schematici şi insignifianţi incât de abia reuşeşti să reţii numele la vreunul dintre ei.

Însă ce-i drept, e drept: Louis Leterrier şi-a dat mâna cu operatorul Peter Menzies Jr. şi cu tehnicienii în efecte speciale/vizuale Neil Courbould& Nick Davis punând la punct nişte secvenţe de super-acţiune excelent lucrate şi condimentate cu câte un Pegas ( insuficient prezentat), Kraken ( mare surpriză CGI – îi lua vreo 5 minute să se desfăşoare cu totul, dar e minunat de gigant), o Medusă ( cu coadă de anaconda şi moacă de fotomodel),  nişte scorpioni uriaşi călăriţi de către Djini – o combinaţie de pietre cu postav, Haron (care de fapt e Caron) plus cele 3 vrăjitoare cu ochi în palme ( în care “Labirintul lui Pan” am mai văzut drăcia asta?) care aduc multă savoare fondului vulnerabil din punct de vedere dramaturgic.

Mai amintim şi montajul semnat Vincent Tabaillon şi David Freeman care “unde-s doi puterea creşte şi dinamismul mult sporeşte” împreună cu coloana sonoră compusă de Craig Armstrong ce aduce la un loc momente tunătoare şi bucăţi melodice demne de luat în seamă.

De asemenea, decorurile Annei Pinnock surprind la fix somptuozitatea Argosului antic şi de demult fără a pica în vulgaritate, iar costumele create de Lindy Hemming nu sunt propuse la modul expediat precum în alte pelicule mândreţe ( ca de pildă “Alexander” sau “300”).

Rezultatul reprezintă încă un blockbuster ce iese în evidenţă prin regia fluidă, dinamică şi fără fasoane de mare capodoperă ce acoperă cu folos latura vizuală atât de necesară acestui tip de cinema, însă care în lipsa unui scenariu dezvoltat şi articulat nu poate depăşi limita unui anumit target şi a unor valori care din păcate nu se vor dezvălui în timp.

Bogdan Drumea

Filmul acesta s-a dorit a fi o comedie. Dar nu ajunge nici măcar la nivelul unui bâlci ieftin si cinstit.

Pentru ca nici nu poţi zambi. Tot ce vei face este să stai pe scaun şi să priveşti tâmpitizat la o adunătură de „glume”, „poante” şi „bancuri” spuse accelerat una după alta, fără sens, fără gust si fără haz.

Nu putem vorbi despre o poveste coerentă, inchegată, solidă pentru că aceasta lipseşte cu desăvârşire din toate punctele de vedere.

„Adaptare” a unei piese de teatru ce se tot joacă de vreo 6 ani la Teatrul de Comedie semnată de către Adrian Lustig, care şi-a zis că nu i-ar sta rău şi în postura de scenarist, singura lui problemă fiind aceea că e cam paralel şi perpendicular în ceea ce priveşte această ramura cinematografică.

Grozăvia se consumă în felul următor: un medic fără conştiinţă care fuge de la spital cum îl taie pe el capul, un politician ipocrit care îşi cumpără locuri prin Senat sau Camera Deputaţilor ca la alimentară şi un mafiot de panaramă incălţat cu converşi si care îşi ascunde banii inauntrul pălăriei de bulibaşă îşi dau întâlnire la politician acasă ca să joace şi ei un poker.

La începutul filmului îi vedem pe cei 3 maimuţoi plus unu’ ( de fapt sunt 4, dar unul dintre ei e plecat din ţară ca să facă revoluţii in Democratistan – un nume mai jalnic nici că se putea) cand erau ei copii cu caş la botic şi cum se cuibăresc in subsolul unei case (scenografia reciclata din „Duelul”) ca să joace poker.

Peste câţiva ani, îi vedem in aceeaşi casă ( de data asta au şi un poster cu „Mihai Viteazul” pus acolo fără noimă) jucând din nou poker. Acum nu mai au caş la botic si sunt informatori la Securitate ( ca să arate Sergiu ca aşa se ironizează subtiliceşte regimul care i-a dat bani si figuraţie ca să işi facă filmele ce i-au adus notorietatea).

Peste alţi ani la Revoluţie îi vedem din nou la poker şi cum îl privesc pe Sergiu la televizor behăind vrute şi nevrute despre libertate şi democraţie.

Apoi ne trezim în prezent în casa politicianului Claudiu Viţelaru (Valentin Teodosiu incolor, inegal si inexpresiv) care trăieşte cu o paraşută sau parapantă basarabeancă care e mai mult dezbrăcată decât imbrăcată şi care falsează cu un accent din care nu întelegi nimic ( Cătălina Grama zisă Jojo care e atât de inutilă incât nu are nicio vină).

Apoi apar unul câte unul şi ceilalţi prieteni de joc. Mai intâi doctorul Horia Vrabete ( Vladimir Găitan, plictisitor ca o zi de luni) despre care aflăm că mai este şi impotent şi apoi Titel Pangică (Horaţiu Mălăele, exagerat de grosier) care are veleităţi de Gigi Becali. Lipsiţi total de originalitate, cei 3 protagonişti sunt exact tipologiile fanaticilor nicolaescieni post-89’ : spălaţi pe creier, inculţi şi vulgari.

Personajele vorbesc mult. Povestesc. Debitează. Absurdizează. Fără logica şi fără limită.

Daca unul dintre ei zice o „poantă” celălalt de ce să fie mai prost şi să nu îi răspundă in acelaşi mod?

În tot acest haos nu se distinge nimic coerent şi verosimil. Plus că ne mai sunt băgate pe gât şi nişte sub-ploturi atăt de abisale incât ţi se întoarce stomacul pe dos: ba apare un mafiot care îşi face operaţie estetică, ba o mătuşă Alexandrina (aluzie facilă la matuşa Tamara) si alte tembelisme debitate de mintea ingustă a lui Lustig.

Jean Constantin, Mircea Diaconu, Ion Riţiu, George Alexandru, Alexandru Bindea, Tudorel Filimon, Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu sunt inseraţi în bătaie de joc doar de dragul de a umple cadrele cu figuraţie.

Regia talâmbă si infantilă ( daca s-a vorbit vreodata de un simt cinematografic la Sergiu inseamnă că acesta şi-a dat ultima suflare pe la începutul anilor 80’) afundă si mai adânc această concepţie dramaturgică sărăcăcioasă cu duhul, dar nu putem nega faptul că nu avem de-a face cu o imagine corect executată, incadrată simplu şi mulţumitor intr-un profesionalism tipic. Montajul nu se remarcă prin nimic special ( dacă concepţia regizorală este zero barat, de unde montaj izbutit?), iar coloana sonoră este ruptă din sitcomurile ce se difuzează pe la televizor.

Stau şi mă intreb ce fel de plante putrezite inlocuiesc creierele în comisia de la C.N.C (comisie din care face parte si Sergiu, ca să vezi paradox!) şi cum e posibil ca asemenea insanităţi să ajungă pe marele ecran?

Nu cred că există un răspuns valabil. Mai ales când vuieşte de presa de ultimele anunţuri ale „maestrului emerit”: un film după scenariul ageamiului de Corneliu Vadim Tudor intitulat „Candele de zăpadă” şi încă un film de război despre „Trenul Mortii”.

Aceleaşi circuri şi alţi bani pierduţi pe apa Sâmbetei. Asta ne promite Terrence Mallick al nostru. Sau Steven Spielberg. Minimaliştii să mai aştepte. Că sunt tineri şi au toată viaţa înainte.

Să râdem sau să plângem?

Bogdan Drumea

Un film care caută soluţii

Silviu Chişcan mai are 9 zile până “să se elibereze”. Mai are o mamă în Italia şi un frate mai mic acasă. Aceasta vrea sa îl ia pe frate cu ea peste hotare, însă Silviu se opune. Are toate motivele: când era mai mic a avut parte de acelaşi tratament, doar că de fiecare dată când mama îşi găsea vreun iubit, Silviu era trimis val-vârtej înapoi acasă.

Nu a apucat să îşi facă prea repede vreun rost deoarece a intrat la puşcărie. Pentru 4 ani.  Motivul? Nu are importanţă. De ce ar avea?

Dar de ce să ajungă şi fratele său în astfel de situaţii?

Îl putem regăsi pe Silviu în toţi acei copii ai căror părinţi au preferat să dea România pe vreo plantaţie de căpşuni din Spania sau recepţia vreunui hotel din Italia.

Însă Florin Şerban nu şi-a dorit să fie tezist şi împreună cu Cătălin Mitulescu au scris un scenariu ce abordează cu un ochi proaspăt atmosfera unui penitenciar din România, dar şi latura personală a unui deţinut ce este pus într-o situaţie pe care nu o poate controla.

Folosindu-se de mijloacele specifice “minimalismului” ( cadrul de desfăşurare al acţiunii restrâns, imagine granulată susţinută de cadre brute şi mişcări de cameră voit necontrolate, absenţa muzicii, etc.), Florin Şerban îşi îndreaptă atenţia către umanitatea personajelor ceea ce îl apropie într-un fel de cineaşti precum Jim Jarmusch sau Martin Scorsese.

Lumea lui Silviu este cât se poate de veridică, o lume în care ierarhia şi respectul sunt la loc de cinste ( chiar dacă avem de-a face cu nişte infractori, dar aici este vorba strict de acel mediu închis al puşcăriei), o lume unde colegii de celulă dau palme, pun condiţii şi ameninţă, o lume în care şi cel mai blând om îşi poate scoate la iveală tot ce este mai crud şi mai violent în el.

Silviu are ceva din Travis Bickle, mai ales când recurge la gestul extrem de a o lua ostatică pe Ana, dar şi ceva din Ghost Dog când aşteaptă calm venirea poliţistului căruia îi va rupe un scaun pe spinare.

Cu siguranţă “Eu când vreau să fluier, fluier…” este unul dintre cele mai oneste debuturi din cinematografia românească post 89’, dar şi unul dintre cele mai bune deoarece caută neobosit soluţii pentru identificarea unui nou tip de cinema în condiţiile în care subiectele abordate încep să se repete dând în suprasaţietate ( ex. : “Amintiri din Epoca de Aur”, “Francesca”, “Cealaltă Irina”, etc.). ,dar şi pentru că scoate la lumină un nou talent în persoana debutantului ( la acea vreme neprofesionist, acum student la UNATC) George Piştereanu care conferă forţă şi personalitate rolului său.

Ada Condeescu este corectă în rol, însă apariţia ei este umbrită de dezinvoltura lui Piştereanu.

Distribuţia este completată de Mihai Constantin în rolul directorului penitenciarului care este interesat de toate şi nimic, Clara Vodă deosebit de expresivă în rolul mamei lui Silviu, Marian Bratu în rolul fratelui lui Silviu, un puşti care nu ştie nici el ce îşi doreşte de la viaţă şi restul deţinutilor care sunt sau au fost după gratii şi în realitate astfel spectatorul facând cunostinţă cu Ursu’, Blondu’, Finu’ sau Soare.

Deşi nelipsit de defecte ( anumite aspecte nerezolvate ale scenariului cum ar fi abilitatea lui Silviu de a conduce o maşină deşi el a fost închis de la 14 ani sau mişcări de cameră uneori ostentative şi inutile), debutul în lung-metraj al lui Florin Şerban surprinde prin autenticitate, prospeţime, dar mai ales pentru că reprezintă o căutare a unei noi identităţi în cinema.

Bogdan Drumea